The Fontain

Sincer nu credeam că o să fiu atât de impresionat de un film care nu mi-a atras atenţia la apariţie şi pe care, din motive care îmi scapă, nu l-am văzut timp de nouă ani. Darren Aronofsky reuşeşte să ne bulverseze cu un film-poem. În interpretarea lui Hugh Jackman şi Rachel Weisz ne sunt prezentate trei poveşti, care se desfăşoară în timpuri diferite, care par un arc peste timp, par a avea în comun povestea de dragoste a unui cuplu care se întinde peste veacuri. Nu întâmplător spun că pare, pentru că, după opinia mea, înţelesul este mai subtil. Nu vreau să vă răpesc plăcerea de a viziona acest film minunat, prin urmare voi încercă să nu povestesc acţiunea. Nu pot însă să nu punctez câteva aspecte care îmi par esenţiale. Cuplul pare legat de o dragoste imposibilă. Pare că tot universul complotează ca ei să nu fie fericiţi. Cu toate acestea ei se regăsesc peste secole, de parcă o dragostea este o legătură indestructibilă. În fiecare ipostază cuplul urmăreşte un ceva care se vrea a fi salvarea pentru ei. În perioada cuceririi spaniole a Americii Centrale caută Copacul Vieţii, în timpul nostru leacul pentru cancer, iar in viitor Shibalba, un loc în care sufletele lor ar trebui să se regăsească. Fiecare căutare este un eşec. Însă observăm că toată frământarea lor nu este altceva decât un drum iniţiatic, drum care se întinde pe o mie de ani. Timpul nu curge liniar. Acţiunea din viitor influenţează ce s-a întâmplat în trecut şi invers. Din fiecare eşec cele două suflete chinuite învaţă un adevăr dur: cheia fericirii lor nu este în Viaţă Veşnică, în sfidarea morţii ci ei sunt pereche şi inevitabil vor ajunge împreună. Vă povestesc o singură fază pentru a înţelege neliniaritatea. În drumul lui spre Copacul Vieţii, este prins de băştinaşi şi urcat pe o piramidă. Acolo un preot, îl răneşte cu propriul lui pumnal şi îl ucide cu o sabie înflăcărată. Asta în prima realitate. După ce el parcurge tot drumul, în spaţiu, în drum spre Shibalba, după ce prin meditaţie înţelege adevăratul sens al vieţii, trecutul se alterează. Preotul nu-l mai omoară pentru că îl vede ca un spirit superior şi-şi oferă gâtul pentru a fi el cel ucis, eroul ajungând astfel la Copacul Vieţii. Ştiu, se joacă subtil cu mintea noastră, dar tocmai asta îl face fascinant. În loc de concluzie, vreau să subliniez că poate asta este calea spre fericire. Renunţarea la eternitate şi concentrarea pe clipă. Poate dacă dragostea chiar este motorul vieţii, de ce nu, scopul vieţii, vom ajunge lângă cei dragi inevitabil, viaţă după viaţă, fără a fi nevoiţi să căutăm nemurirea. Aşa că hai să ne iubim acum!