The Revenant

Cu siguranţă acest film va fi atracţia anului 2016. Sunt convins că va lua 3-4 premii Oscar, printre ele fiind şi cel pentru „Cel mai bun actor într-un rol principal” pe care îl va cuceri, în sfârşit, Leonardo DiCaprio. Îl puteţi găsi deja pe torente, la o calitate audio-video bună. La momentul vizionării se găsea o traducere nu prea bună, dar asta nu mi-a răpit cu nimic plăcerea de a-l vedea. Ca de obicei nu o să divulg din firul epic pentru a vă lăsa plăcerea de a-l descoperi singuri, însă sunt câteva elemente pe care simt nevoia a le scoate în evidenţă. E un film dur. E dur prin explozia de violenţă, prin subiectul atins, dar mai ales prin scenele de un realism şocant. Luptele sunt dinamice, prezenţa camerelor mereu în mijlocul acţiunii, urmărind personajele, aducând dramatism. Filmul e un instantaneu. O fotografie a sălbăticiei continentului nord-american şi a luptei bărbaţilor cu natura. O luptă mereu inegală, dar una care scoate la iveală adevăratele caractere. Filmul e ca un duş rece pentru romanticii incurabili, însetaţi de aventură din comoditatea fotoliilor. Muntele nu iartă. Iarna nu înseamnă Crăciun cu vin fiert şi cozonac. Filmul e despre răzbunare. Acea răzbunare care nu te lasă nici să te odihneşti în mormânt. E genul de misiune care neîndeplinită te condamnă să bântui lumea ca stafie. E răzbunarea care e singurul motiv pentru care eşti în viaţă. Filmul e despre tenacitate, despre încăpăţânare, despre avariţie, despre crimă, despre genocid, despre supravieţuire. În rol secundar îl întâlnim pe Tom Hardy. Magistral. Nu m-ar surprinde să câştige şi el ceva premii. Sfatul meu este să aveţi răbdare să-l vedeţi pe marile ecrane. Data lansării este 22 Ianuarie 2016, deci nu mai e mult de aşteptat. E un film care o să vă delecteze cu siguranţă.

The Fontain

Sincer nu credeam că o să fiu atât de impresionat de un film care nu mi-a atras atenţia la apariţie şi pe care, din motive care îmi scapă, nu l-am văzut timp de nouă ani. Darren Aronofsky reuşeşte să ne bulverseze cu un film-poem. În interpretarea lui Hugh Jackman şi Rachel Weisz ne sunt prezentate trei poveşti, care se desfăşoară în timpuri diferite, care par un arc peste timp, par a avea în comun povestea de dragoste a unui cuplu care se întinde peste veacuri. Nu întâmplător spun că pare, pentru că, după opinia mea, înţelesul este mai subtil. Nu vreau să vă răpesc plăcerea de a viziona acest film minunat, prin urmare voi încercă să nu povestesc acţiunea. Nu pot însă să nu punctez câteva aspecte care îmi par esenţiale. Cuplul pare legat de o dragoste imposibilă. Pare că tot universul complotează ca ei să nu fie fericiţi. Cu toate acestea ei se regăsesc peste secole, de parcă o dragostea este o legătură indestructibilă. În fiecare ipostază cuplul urmăreşte un ceva care se vrea a fi salvarea pentru ei. În perioada cuceririi spaniole a Americii Centrale caută Copacul Vieţii, în timpul nostru leacul pentru cancer, iar in viitor Shibalba, un loc în care sufletele lor ar trebui să se regăsească. Fiecare căutare este un eşec. Însă observăm că toată frământarea lor nu este altceva decât un drum iniţiatic, drum care se întinde pe o mie de ani. Timpul nu curge liniar. Acţiunea din viitor influenţează ce s-a întâmplat în trecut şi invers. Din fiecare eşec cele două suflete chinuite învaţă un adevăr dur: cheia fericirii lor nu este în Viaţă Veşnică, în sfidarea morţii ci ei sunt pereche şi inevitabil vor ajunge împreună. Vă povestesc o singură fază pentru a înţelege neliniaritatea. În drumul lui spre Copacul Vieţii, este prins de băştinaşi şi urcat pe o piramidă. Acolo un preot, îl răneşte cu propriul lui pumnal şi îl ucide cu o sabie înflăcărată. Asta în prima realitate. După ce el parcurge tot drumul, în spaţiu, în drum spre Shibalba, după ce prin meditaţie înţelege adevăratul sens al vieţii, trecutul se alterează. Preotul nu-l mai omoară pentru că îl vede ca un spirit superior şi-şi oferă gâtul pentru a fi el cel ucis, eroul ajungând astfel la Copacul Vieţii. Ştiu, se joacă subtil cu mintea noastră, dar tocmai asta îl face fascinant. În loc de concluzie, vreau să subliniez că poate asta este calea spre fericire. Renunţarea la eternitate şi concentrarea pe clipă. Poate dacă dragostea chiar este motorul vieţii, de ce nu, scopul vieţii, vom ajunge lângă cei dragi inevitabil, viaţă după viaţă, fără a fi nevoiţi să căutăm nemurirea. Aşa că hai să ne iubim acum!

Fifty Shades Of Grey

Sunt convins că filmul va fi catalogat în scurt timp ca fiind o porcărie. Mărturie stau comentariile de pe IMDb, dar şi ratingul de 3.9. O să fac abstracţie de carte, atât pentru că nu am citit-o, cât şi pentru că nu de cărţi mă ocup aici. Dar pe viitor poate o să atac şi „nişa” aceasta. Revenind la oile noastre, trebuie să recunosc că filmul e un fenomen al zilelor noastre. La ora actuală este cel mai bine vândut online film din istorie. O să fie un succes din punct de vedere financiar. Înainte de apariţie era unul dintre cele mai aşteptate filme, dar şi cele mai criticate, ca reacţie la psihoza creată. Erai fie în tabăra celor care ar fi dat orice să îl vadă, fie în tabăra celor care jurau că nu îl vor vedea vreodată. Iar după ce lumea l-a văzut, tot mai mulţi spun că e un film slab. Părerea mea este că nu e deloc un film slab. Este un film mediocru, dar pentru că aşteptările au fost mari, plăteşte tribut dezamăgirii. Sincer nu înţeleg ce aşteptări aveau aceste persoane. Era clar că scenele nu vor fi atât de tari ca în Nymphomaniac sau ca pe site-urile de specialitate. Dar nu cred că asta a fost scopul filmului, de a şoca, de a face o radiografie a fenomenului BDSM. Nici măcar cartea nu este despre asta. Este despre o tânără, alter ego al autoarei, aflată pe un drum iniţiatic, drumul devenirii, drumul care explorează la nivel de ficţiune, dorinţe reprimate, curiozităţi pe care poate în viaţa reală nu le-ar încerca. Am ştiut că autoarea este femeie înainte să mă dumiresc căutând numele. Doar o femeie ar putea lăsa imaginaţia să zboare în direcţia cărţii. Ca o primă concluzie, cei dezamăgiţi sunt cei care au avut nejustificat aşteptări prea mari. Trecând peste asta, vreau să spun că distribuţia este una reuşită. Faptul că actorii principali sunt de „eşalon doi”, au adus un plus de veridicitate poveştii. Ba mai mult, chiar cred că cei doi au avut chimie, s-au înţeles bine în scene. Acţiunea, firul narativ, aduce puţin cu cel din Pretty Woman sau Cenuşăreasa. Cred că povestea este una tipic feminină: ea o fată simplă, plină de calităţi nobile, el un macho, tânăr, ridicol de bogat, puternic, cu abdomen sculptat. Şi o vrea pe ea dintre toate, chiar dacă este înconjurat de femei rafinate sau femei frumoase şi uşoare, chiar dacă ar putea avea pe oricine. Şi pe undeva are nevoie de ea, pentru că doar ea poate să-i aducă echilibrul în viaţă. E o poveste frumoasă, recunosc. Însă trebuie să fim conştienţi că în realitate nu există aşa ceva. Dacă eşti o tânără care se bazează pe o astfel de poveste pentru a-şi atinge fericirea am o veste nasoală: o să fii dezamăgită. Privind filmul în ansamblu, aş aprecia că deşi povestea este una uşoară, forţată pe alocuri, jocul actoricesc, muzica de nota 10 şi îmbinarea destul de reuşită a erotismului şi umorului fac din film unul plăcut de privit. Şi să nu uităm că filmul se doreşte a fi o trilogie, deci e bine să îl vezi înainte de 51 de Umbre ale lui Gray sau Grey se Întoarce cum se va numi partea a doua.

Final Fantasy : The Spirits Within

Ştiu... Un desen animat... De acum paisprezece ani... Dar nu e orice desen animat. Este probabil cel mai reuşit SF ever. Trec peste grafica mult deasupra vremii sale, dar nu pot să ignor ideea de bază. Este o idee cu profunde implicaţii filosofice. Dacă pământul chiar are un spirit al lui? Dacă bucăţi din acest spirit se desprind, se materializează sau animează vieţuitoarele pământului pentru ca apoi să revină prin moarte în spiritul primordial? Să fie acest spirit Gaia grecilor sau Marele Spirit al nativilor americani? Este pentru mine o alternativă frumoasă a reîncarnării. Te-ai putea naşte din nou şi din nou, ai urma un ciclu iniţiatic, te-ai întoarce în marele spirit unde ai fi una cu cei dragi din toate vieţile. Ai aduna înţelepciune până ai atinge perfecţiunea, până ai atige Nirvana. Poate acolo avem culori diferite să ne cunoaştem şi să vedem nivelul la care suntem, poate după ce atingem un nivel, părăsim pământul care este doar o creşă pentru spiritele tinere. Poate de aici mergem într-un alt loc unde toţi suntem mai luminoşi. Poate că din alte locuri, fiinţe demult plecate de aici, fiinţe mult mai înţelepte, ne ghidează paşii. Poate numim aceste fiinţe îngeri. Deşi mintea mea tinde spre a da crezare ştiinţei care prevede sfârşitul prin Marele Îngheţ, ceva din mine încă speră în viaţă veşnică. Din mine şi din toţi cei 108 miliarde care au trăit vreodată! Minus câteva miliarde prea retardaţi să se gândească. Minus Poptamaş, Fuego şi Salam.